Pentru primele două părţi ale articolului, vezi Constituţia (I) şi Constituţia (II).
Despre Constituţie şi articolul I
Constituţia este în bună măsură o simplă convenţie socială. O constituţie trasează arhitectura sistemului politic, principiile şi valorile unei societăţi. Ea trebuie înţeleasă de toţi cetăţenii statului respectiv, astfel că trebuie redactată într-un limbaj cât mai accesibil, iar cuprinsul trebuie să fie cât mai scurt posibil. O constituţie nu poate prevedea toate regulile sociale şi politice. Pentru asta există legi. Totodată, o constituţie nu poate prevedea toate conflictele instituţionale sau problemele ce se pot ivi ulterior. Aici un rol important îl joacă geniul politic al autorilor. Putem afirma că mai mult decât textul propriu-zis al unei constituţii contează spiritul său, ceea ce se află în spatele cuvintelor. De altfel, Marea Britanie reuşeşte să funcţioneze de secole fără un text costituţional propriu-zis. Asta înseamnă că tradiţia reprezintă un element fundamental pentru dezvoltarea sănătoasă a unei societăţi.
Constituţia României din 1991 este proastă pentru că începe prost. În primul rând, orice constituţie a unui stat civilizat are un preambul. Rolul acestui preambul este de a oferi sens existenţei statale şi identităţii naţionale. Poate răspunde la întrebările cine a redactat Constituţia şi cu ce scop. Poate sublinia valorile centrale care să inspire pentru generaţii dezvoltarea societăţii respective. De departe, cel mai important paragraf dintr-o constituţie şi singurul care trebuie ştiut de toţi cetăţenii este preambulul. Constituţia României nu are aşa ceva.
Legile şi Constituţia României regale începeau cu numele regelui urmat de expresia “Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României; La toţi de faţă şi viitori, sănătate. În Constituţia lor, francezii îşi declară ataşamentul faţă de Declaraţia din 1789 şi afirmă că instituţiile sunt fondate pe idealul comun al libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Americanii doresc o uniune mai perfectă şi să asigure binecuvântările libertăţii pentru posteritate. Chinezii încep prin a spune că sunt una dintre ţările cu cea mai lungă istorie din lume (apoi o dezvoltă, desigur). Croaţii îşi afirmă identitatea milenară şi continuitatea statalităţii. Grecii au adoptat constituţia în numele Sfintei şi Indivizibile Trinităţi. Poporul multinaţional al Rusiei este unit de o soartă comună. Naţiunea spaniolă doreşte să stabilească justiţie, libertate, securitate şi să promoveze bunăstarea tuturor membrilor săi. Unul dintre cele mai geniale paragrafe introductive este cel al polonezilor care aduce un omagiu strămoşilor pentru eforturile şi lupta lor pentru independenţă obţinută după mari sacrificii, pentru cultura ale cărei origini le găsim în moştenirea creştină a naţiunii şi în valorile umane universale. Putem continua la nesfârşit. România are totuşi ceva. În schimbul unui text “poetic” introductiv care să inspire generaţii prin cuvinte bine alese cu încărcătură simbolică, “părinţii” Constituţiei noastre au preferat un banal paragraf juridic: “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile omului, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”.
Fără absolut nici un paragraf introductiv care să rezume valorile naţiunii sau tradiţia noastră istorică, Constituţia României din 1991 continuă la fel de prost. Articolul I reprezintă cu siguranţă unul dintre cele mai clare exemple a modului în care un stat poate distruge şi perverti mentalitatea unui popor, lăsându-l să se cufunde în ignoranţă. Exact după tiparul comunist. Deseori îmi amintesc despre acea materie din şcoala generală ce se numea Cultură Civică şi care trebuia să ne înveţe să fim cetăţeni. Un eşec total. Şi cei mai mulţi dintre profesori, ei înşişi posedând o înţelegere rudimentară a modului cum funcţionează un stat şi o societate civilizată, democratică, te puneau să memorezi paragrafe din Constituţie. Şi atunci intrai în contact celebrul articol I: “România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. Când trebuia să memorezi deja începeai să deteşti acele cinci atribute, căci, evident. trebuia le memorezi în ordine. De-a lungul timpului în mentalul colectiv s-a cimentat ideea că aceste atribute sunt cumva sfinte şi că ele definesc în final România.
Ştiţi ce state mai au aşa ceva în Constituţie? Republica Moldova, desigur, căci doar suntem fraţi, iar ignoranţa pare că se transmite prin sânge.
Americanii nu au deloc toate bla, bla-urile cu care încep deobicei constituţiile. Ei încep direct cu separarea puterilor, de altfel cea mai importantă. Noi pentru bla bla-uri avem 57 articole. Hmm! Atunci, americanii sunt un stat multinaţional, sub suzeranitatea cuiva şi divizibil? Mă rog, nici asta nu e precizat aşa că m-au lăsat profund confuz. Nici grecii nu menţionează nimic care să se asemene măcar articolului I de la noi. Însă, ţin să specifice că religia predominantă este cea a Bisericii Ortodoxe Răsăritene a lui Hristos. De ce? Pentru că ortodoxismul este o tadiţie istorică, parte integrantă a identităţii naţionale care a fost sufocată timp de secole de Imperiul Otoman. Surprinză! Nici tovarăşii de drum, bulgarii, nu menţionează nimic asemănător. Nici Albania, Argentina, Polonia, Rusia, nici Spania, nici Germania. Cazul Italiei este foarte amuzant. Nici mai mult, nici mai puţin, Italia este republică democratică fondată pe muncă. În fine, Franţa este o republică indivizibilă (!), seculară (?), democratică şi socială. Dacă atributele independent sau unitar le mai găseşti pe la unele state recent formate sau cu experienţe istorice tragice precum Ungaria, Muntenegru, Lituania sau Fiji, ei bine, nimeni nu posedă o colecţie atât de impresionantă ca a noastră. Da, suntem aproape unici. În sfârşit!
Ideea principală este că un stat nu trebuie să scrie aşa ceva în Constituţie. Asta nu ilustrează decât nişte frustrări survenite din experienţe istorice, ignoranţa şi, în cele din urmă, mentalitatea de om mărunt. Mă refer aici la aşa-zişii liderii politici ai unui stat, nu la cetăţenii obişnuiţi. Ei doar sunt obligaţi fără ştie să trăiască în necunoaştere, sărăcie şi mizerie sufletească de aceşti lideri. Şi vă rog doar pentru o secundă să reflectaţi. Dacă v-aţi întrebat vreodată de ce arată România aşa astăzi, Constituţia poate fi unul dintre răspunsuri. Mai mult, acest articol I, cuvintele, modul cum a fost concepută Constituţia ne indică clar că republica post-decembristă era destinată spre faliment. Un stat măreţ, puternic, nu poate exista cu lideri mărunţi, cu mentalitate rudimentară.
Putem înţelege toată dezvoltarea societăţii româneşti după 1989 numai analizând raţionamentul din spatele redactării articolului I din Constituţie.
Iorgovan, Vida şi compania doreau să adapteze Constituţia franceză contextului politic românesc din anul 1991. Aşa cum am vazut, Franţa se definea ca republică indivizibilă, seculară, democratică şi socială. Democratici şi sociali ne definim în paragraful 3. Tot acolo ne mai definim stat de drept, o glumă proastă, având în vedere vremurile pe care le trăim. Cuvântul secular e cam ambiguu şi noi totuşi existăm ca stat abia din secolul al XIX-lea. A rămas indivizibil.
Probabil atunci au avut “părinţii” Constituţiei prima revelaţie: Si daca ne iau ungurii Ardealul? Oare francezii s-au mai întrebat în 1958 dacă le iau nemţii Alsacia şi Lorena? “Părinţii” nu cred că şi-au pus întrebarea asta şi au executat scurt trei cuvinte în Constituţie: naţional, suveran şi independent. Poftim? Pe lângă faptul că nu mai trebuie să te preocupe în secolul acesta problema Ardealului, prin absurd, faptul că ai scris asta în Constituţie nu împiedică pe unguri să-ţi ia Ardealul sau sa vină ruşii sau turcii să-ţi ia independenţa. Mentalitate tipică de societate totalitară care întreţine psihoza cetăţii asediate. Mentalitate tipică de funcţionar mărunt educat în sistemul comunist, fără să fie învăţat a avea atitudine, personalitate şi iniţiativă, mulţumit doar să mestece firimiturile regimului, incapabil şi nedornic de a-şi depăşi condiţia. Atât putea gândirea bravilor jurişti ai noii republicii. Mai grav este că această mentalitate şi psihoză se transmite astfel cetăţenilor şi generaţiilor viitoare şi se universalizează la nivelul societăţii. Iar o naţiune măreaţă nu se poate dezvolta dacă este încorsetată într-o astfel de mentalitate. Şi la 2100, probabil, românii se vor teme ca într-o zi vor veni ungurii şi le vor lua Ardealul.
Chiar aş fi putut accepta ca, în prostia lor nemărginită, autorii constituţiei să fi spus că România este stat naţional, ca nu cumva să înţeleagă cineva că suntem stat multinaţional, adică secuii. Şi, desigur, să nu le treacă prin cap să-şi declare vreo independenţă în centrul Patriei-Mamă. Numai că în prostia lor, autorii au scris acest atribut ca urmare a unei concepţii naziste despre naţiune. Şi tot în prostia lor, îşi dezvăluie concepţia, fără să ştie că este una nazistă, în Constituţia adnotată şi comentată. Desigur că un stat nu trebuie să afirme despre sine în Constituţie că este naţional. Autodeterminarea este a popoarelor, iar statele au un singur popor, doar dacă nu mai recunoaşte expres el alte popoare în interiorul statului.
Prostia în această în materie s-a extins în asemenea măsură încât statul român, adică MAE, Guvernul, Parlamentul ş.a., afirmă că nu recunoşte Kosovo pentru că România nu recunoaşte drepturi colective persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Aţi auzit neîncetat această poezie, nu? Cum se face atunci că fiecare minoritate beneficiază expres în Consituţie de dreptul a fi reprezentată în Parlament?
Mai departe, dacă atributele naţional sau independent le mai întâlnim în foarte puţine cazuri, nimeni, dar absolut nimeni nu se mai declară suveran (cu excepţia Moldovei). Cum să te declari suveran? Se subînţelege. Asta nu ilustrează decât limitele capacităţii intelectuale. Nici în 1923 România nu se declara suveran şi independent. Se mulţumea doar cu unitar şi indivizibil. Şi, vorba aia, abia ce luasem Ardealul de la unguri, astfel că teama de revizionismul ungar era mult mai justificată. Brătianu, însă, nu era nici Iliescu, nici Vida, nici Iorgovan
Cum putea fi România post-decembristă povestea unui succes când încă de la origini, valul incompetenţei, ignoranţei şi amatorismului s-a aşternut peste ea. Şi acesta e doar începutul.
România nu poate fi o ţară mare, condusă de oameni mici.
